Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut
Mihail Eminovici) (n.
15 ianuarie 1850,
Botoșani - d.
15 iunie 1889,
București) a fost un
poet,
prozator și
jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română.
[1] Receptiv la
romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui
romantism literar
relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și
pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru
copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în
natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma modernismului, prin
Charles Baudelaire sau
Stephane Mallarme,
bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică
fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la
Heraclit la
Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui
Arthur Schopenhauer,
Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia
Critica rațiunii pure, la îndemnul lui
Titu Maiorescu,
cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile
lui
Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era
conservatoare;
de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, iar
prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la
Timpul
a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare
partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o
radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea
epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral,
scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță,
fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară
Junimea, și a lucrat ca redactor la
Timpul, ziarul oficial al
Partidului Conservator.
[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la
Viena.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite
Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.
[3] Eminescu a fost internat în
3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de
15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În
17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui
tei din
cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (
28 octombrie 1948) membru al
Academiei Române.
Biografie
Data și locul nașterii
Într-un registru al membrilor
Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind
20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din
Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de
14 decembrie 1849. Totuși,
Titu Maiorescu, în lucrarea
Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui
N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la
15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva
bisericii Uspenia (Domnească) din
Botoșani;
în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată
de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul
nașterii trebuie considerat satul
Ipotești.
[4]
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai
căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul
Moldovei, și al
Ralucăi Eminovici, născută
Jurașcu, fiică de
stolnic din
Joldești.
Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în
Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a
persecuțiilor religioase.
[necesită citare] Unii autori au găsit rădăcini ale familiei
Eminovici în satul
Vad, din
Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii
Iminovici.
Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu
departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.
Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul,
născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale.
Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina
în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este
ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la
Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.
1841), studiază
medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în
1874. Niculae, născut în
1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în
Ipotești, în
1884. Iorgu, (n.
1844) studiază la Academia Militară din
Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în
1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în
1845, dar moare în copilărie. Ilie, n.
1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în
1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n.
1848 sau
1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n.
1852, d.
1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în
Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de
boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de
1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n.
1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la
Praga și a devenit căpitan în
armata română. S-a luptat cu
Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil,
Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind
cunoscute.
O posibilă explicație este că în
secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de
tifos,
tuberculoză,
hepatită erau frecvente, iar pentru
sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea
penicilinei.
Copilăria
Clădirea
National-Hauptschule din
Cernăuți,
unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea
adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și
Ipotești,
în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de
mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (
Fiind băiet… sau
O, rămâi).
Între
1858 și
1866, a urmat cu intermitențe școala primară
National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la
Cernăuți.
Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu
cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension
particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi,
iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență,
învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale
școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a
simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile
sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din
Cernăuți,
fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a
clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de
gimnaziu.
Clădirea
Ober-Gymnasium din
Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat
Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.
Între
1860 și
1861 a fost înscris la
Ober-Gymnasium, liceu
german
din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal
la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se
impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea
severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu
precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile
vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în
patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a
literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium
și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu
rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru
și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii
ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind
clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea
semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe
Ion G. Sbiera,
succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară
și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în
ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un
semestru la Valentin Kermanner (la
limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la
matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În
16 aprilie 1863
a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.
Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativul
vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța
Paștelui la
Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi Eminescu
În
1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din
București o
subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În
21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit
„negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la
Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La
5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la
Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La
5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În
11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în
Bucovina.
În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca
îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de
„privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debutul în literatură
Casa din
Cernăuţi a lui
Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia
La mormântul lui Aron Pumnul semnată
M. Eminoviciu, privatist. La
25 februarie/
9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din
Pesta, a lui
Iosif Vulcan, cu poezia
De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în
Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din
1866 până în
1869, a pribegit pe traseul
Cernăuți –
Blaj –
Sibiu –
Giurgiu –
București.
De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a
limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj
transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar
este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul
istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu
în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold
romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei
lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române
aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate
normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în
Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la
Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada
27 -
28 august 1866, a participat la adunarea anuală a
ASTREI, la
Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la
Sibiu, unde a fost prezentat lui
N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca
sufleor și
copist de roluri în trupa lui
Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui
Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la
Teatrul Național, unde îl cunoaște pe
I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la
Brăila,
Galați,
Giurgiu,
Ploiești. A continuat să publice în
Familia; a scris poezii, drame (
Mira (dramă)), fragmente de roman (
Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din
germană (
Arta reprezentării dramatice, de
H. Th. Rötscher).
Este angajat în
1868 ca sufleor în trupa lui
Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale:
Matei Millo,
Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la
Brașov,
Sibiu,
Lugoj,
Timișoara,
Arad și alte orașe
bănățene.
Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile
La o artistă și
Amorul unei marmure, publicate apoi în
Familia din
18/
30 august și
19 septembrie/
1 octombrie. Văzând aceste poezii în
Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în
București, Eminescu a făcut cunoștință cu
I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al
Teatrului Național. În
29 septembrie,
Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la
Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru
marele actor
Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr.
Heinrich Theodor Rotscher
(după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute
de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și
proiectul său de roman
Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin
Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)
Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)
Între
1869 și
1872 este student la
Viena.
Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar
audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul
societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei
serbări și a unui Congres studențesc la
Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea
mănăstirii de către
Ștefan cel Mare), se împrietenește cu
Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe
Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca
publicist în
ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între
1872 și
1874 a fost student „extraordinar” la
Berlin.
Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în
filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La
1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar
Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea
basmelor,
poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de
29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru
Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în
Cișmigiu
cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu
familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în
turneu la
Iași și
Cernăuți.
Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl
său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare
la
Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În
2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit
bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu
Ioan Slavici și cu alți studenți români din
Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la
Cernăuți și de la
Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură -
România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou,
1870, pe fostul domnitor
Alexandru Ioan Cuza, la
Döbling. În semestrul de iarnă
1869-
1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui
1871-
1872,
când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură
era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității.
Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena,
Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății
Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în
Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La
6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui
Titu Maiorescu,
dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre
tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat
pictorul
Epaminonda Bucevski și compozitorul
Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății
România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor
Junimii din Iași. În studiul său despre
Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după
Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în
Convorbiri literare. La
16 decembrie
1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris
necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi
„la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu
Veronica Micle, la Viena. În data de
10 februarie
a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost
bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea,
agravată și de știrile triste primite de acasă. În
18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în
8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În
18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea
Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din
Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul
filozofiei,
istoriei,
economiei și
dreptului.
În
26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la
Berlin, prin mărirea salariului. În
8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada
17/
29 ianuarie -
7 mai 1874,
a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i
se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie
pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din
Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui
Ioan Slavici, găzduit la
Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În
1 septembrie
a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe
lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de
logică la Institutul academic în locul lui
Xenopol. În
19 septembrie,
printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din
Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat
drumul către țară. În
7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin
Al. Lambrior
că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă
doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se
îmbolnăviseră de
tifos la băi în
Boemia. În
10 octombrie,
Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a
internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în
8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la
Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din
folclor. În
28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
Timbru poştal românesc din 1958
În prima parte a anului
1875
a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și
cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a
unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe
Ion Creangă în societatea
Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local
Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele
Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în
bojdeuca sa. A făcut un drum la
București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu
Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În
6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu,
ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în
14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale
Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în
Convorbiri literare din
1 august sub titlul
Influența austriacă asupra românilor din principate.
Timbru poştal din Republica Moldova din 1996
În
26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În
3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin
decretul domnesc nr. 1013. În
15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de
revizor școlar pentru districtele
Iași și
Vaslui. În
22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului,
D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți
„sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În
1 iulie
a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua
următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate
de Eminescu prin articolul său
O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În
10 august
a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe
institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din
Păcurari, Iași. În
15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În
5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în
17 decembrie,
judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de
către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În
20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în
12 octombrie
a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a
doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția
ziarului
Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat
gazetăriei.
În
6 august 1879, a murit
Ștefan Micle.
Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru
urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie
nerealizabile.
Într-o scrisoare din
1880 către
Henrieta,
sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar
mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l
felicite măcar pe
Matei,
care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie.
Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A
renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la
Iași între
1874-
1877. A fost director al
Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele
Iași și
Vaslui, redactor la ziarul
Curierul de Iași. A continuat să publice în
Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu
Ion Creangă,
pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația
lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai
mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de
Veronica Micle.
În
1877 s-a mutat la
București, unde până în
1883 a fost
redactor, apoi
redactor-șef (în
1880) la ziarul
Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria
Scrisorile,
Luceafărul etc.).
Boala
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului
1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „
Luceafărul” pe care
Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele
Junimii de la
Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În
1 ianuarie,
la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet
redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în
stilul său propriu. În
13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului
1883,
Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La
București, în
23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la
28 iunie,
„boala” a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în
sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză
maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în
12 august
de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au
cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea
biletelor, în valoare de 2,000
lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în
20 octombrie și internat în sanatoriul de la
Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten,
Alexandru Chibici Revneanu.
În
1 ianuarie 1884
Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu,
din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În
8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În
12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în
4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la
10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin
Italia. În
26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În
7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în
27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în
7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În
24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Iași. În
25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al
Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul
Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui
Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august
1885 a urmat o cură la
Liman, lângă
Odessa,
de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii
septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în
contul volumului de poezii.
În anul
1886
a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri
șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor,
diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru
convocarea comisiei bibliotecii. În
15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari
Unirea i-a publicat poezia
Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în
9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la
Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui
1887,
Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat
în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au
organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție
publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În
13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și
Hall, iar în
15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul
Grigore Focșa. În
1 septembrie
s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea
doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților
Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un
spectacol în beneficiul bolnavului.
Mormântul lui Mihai Eminescu
Eminescu a dorit în
1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica
limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din
Iași.
Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat
niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camera Deputaților
o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării,
pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către
stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de
Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei.
Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În
15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În
23 noiembrie proiectul de lege a trecut la
Senat, unde a fost susținut de
Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în
3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul
Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la
20 martie 1889.
Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu
este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă
șederea sa într-un institut”.
[5] În
13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Moartea și serviciul funerar
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de
15 iunie 1889,
în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa
devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din
strada Plantelor, București. Ziarul
Românul anunța ziua următoare la știri:
Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un
catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de
muzicianul
C.Bărcănescu
a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și
discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați
doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește
al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși
trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă
spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai
Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.
Despre moartea poetului,
G. Călinescu a scris:
„Astfel
se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a
ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în
albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și
câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și
strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de
tăria parfumurilor sale.[6]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"
Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.
[7]
Neghina R, Neghina AM (Departmentul de Parazitologie, Universitatea
de Medicina si Farmacie „Victor Babes", Timisoara) afirma ca „
dupa
analizarea ipotezelor medicale, concluzionam ca el a suferit de
tulburare bipolara si a murit datorita intoxicarii cu mercur, un
tratament inadecvat administrat ca urmare unui diagnostic incorect
(sifilis). Internat in locuri inadecvate si tratat de catre medici
incompetenti, el a suferit nu doar fizic ci si moral, nu s-a putut
adapta stressului si a murit in mod prematur".
[8]
Profilul psihologic
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa
Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia
Cea mai realistă analiză psihologică a lui
Eminescu i-o datorăm lui
I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă:
În Nirvana,
Ironie și
Două note. După părerea lui
Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”
[9]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini
introvertite și
extravertite.
[10]
„Așa
l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune:
vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu
nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic,
aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată
amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul
Titu Maiorescu,
cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți
dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat
de poezia sa în două dintre articolele sale,
Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista
Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre
Venere și Madonă,
Mortua Est, și
Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul
Eminescu și poeziile sale,
publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate
documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o
trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în
străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de
Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de
o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei
Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei
Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele
Carol I
pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de
poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul
Eminescu și poeziile sale(1889),
Titu Maiorescu accentuează trăsăturile
introvertite ale lui
Eminescu, care de altfel erau dominante.
Maiorescu
a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din
cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și
laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea
abstractă”
[11].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu
este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic
din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în
perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea
lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce
și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot
ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau
neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei
sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește
Caragiale,
Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri
inconștiente nestăpânite. Viața lui
Eminescu
a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din
avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu
realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau
fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au
marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu
Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile
Junimii sau ziaristica de la
Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.
[12]
„Tu trebuie să știi, Veronică,
că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză,
fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru
care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar
putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate
farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui
din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi
cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și
liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să
am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai
Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic
atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea
consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății
„României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX,
cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism,
Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale,
unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui
Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de
Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de
voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate,
unde-l avea drept model principal pe
William Shakespeare, numit într-o poezie postumă,
Cărțile,
„prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie,
melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură
etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin
Charles Baudelaire sau
Stephane Mallarme,
bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a
fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la
Heraclit la
Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui
Arthur Schopenhauer,
Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui
Fichte și
Schelling sau de categoriile din tratatele lui
Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său
Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui
Titu Maiorescu,
cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile
lui
Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale
Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate
omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de
Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de
Goethe sau
Lenau și de alți mari prozatori germani, de
E.T.A.Hoffmann,
Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise
Rig-Veda
în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost
preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său
Ioan Slavici,
Analectele lui
Confucius.
Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la
Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la
poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod
generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de
economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A
fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat
la rădăcina prozei sale neterminate
Avatarii faraonului Tla, și
de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri
mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism,
Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată
bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu
care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi,
după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost
utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a
constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris
multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere
sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau
fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a
temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație
folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de
Richard Kunisch,
un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese
mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată
în limba germană în 1861.
Eminescu la Junimea din Iași
Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-literară
Junimea, unde fusese invitat de criticul și omul politic
Titu Maiorescu, și a lucrat ca redactor la
Timpul, ziarul oficial al
Partidului Conservator.
[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la
Viena.
Manuscrisele
poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au
fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25
ianuarie 1902.
[3]
Activitatea literară
Activitatea de jurnalist politic
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului
1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului
conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele
Iași și
Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului,
Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către
liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la
Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de
junimiști. La inițiativa lui
Maiorescu și
Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie
1877 ca redactor la cotidianul
Timpul, organul oficial al
conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a
practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige
pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o
ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România
și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru
adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne
trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea
ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din
adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a
generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea
de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[13]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea
naționalității și întărirea statului național:
„
… toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației
trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării
naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă
și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul
care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate
civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [14]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă
„de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei
psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața
publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu
exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului
Matei Basarab
e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în
cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul
acestui stat.”
[15]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada
Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de
Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și
proclamarea regatului.
Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în
articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme:
răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală,
bugetul, înființarea
Băncii Naționale,
dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc.
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică
continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu
Românul condus de
C.A. Rosetti,
liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Receptarea operei eminesciene
Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în
două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții
poetului de
Titu Maiorescu la editura
Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în
1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de
Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de
Perpesscius
pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale
Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au
rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin
bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv
Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost
George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă
Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie
Opera lui Mihai Eminescu,
un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale
Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada
1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a
fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar cîteva texte,
printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă
la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei
proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza
eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva momente
semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor
eminescologi ca
Ion Negoițescu,
Rosa del Conte,
Ioana Em.Petrescu,
Zoe Dumitrescu Bușulenga,
Petru Creția,
Ilina Gregori
care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au
adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi
Tudor Vianu,
Perpessicius,
Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte
Nicolae Manolescu,
Ion Bogdan Lefter,
Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice
Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul
Cezar Paul-Bădescu,
Răzvan Rădulescu,
T.O.Bobe, studentul
Marius Chivu,
l-a constituit numarul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a
stîrnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a
jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind
adunate de
Cezar Paul-Bădescu
într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai
reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau
din partea unor eminescologi ca
Ilina Gregori,
Eugen Simion,
Ștefan Cazimir
etc. Multe din aceste reacții au aparținut simplilor cititori, iar la
aceasta s-au adăugat reacțiilor semi-oficiale sau oficiale, venite din
partea unor reprezentanți ai unor partide politice naționaliste, cum ar
fi Partidul România Mare, sau a unor personalități culturale din
Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte
special.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de
idei și imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai
departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura
roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni
paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori
Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile
de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis?
Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția
despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și
ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză,
care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)
"Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu
observarea realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de
semnificații adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu și nimeni după el n-a
reușit mai bine în acea pictură fantastică a realității care amintește
de arta unui William Blake.” (Tudor Vianu)
Opere antume
| Opera |
Anul apariției |
Observații |
| Din 1870 |
| Venere și Madonă |
15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“ |
|
| Mortua est! |
1 martie 1871, „Convorbiri literare“ |
|
| Noaptea... |
15 iunie 1871, „Convorbiri literare“ |
|
| Floare albastră |
1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“ |
|
| Melancolie |
1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ |
|
| Crăiasa din povești |
1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ |
|
| Lacul |
1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ |
|
| Dorința |
1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ |
|
| Povestea codrului |
martie 1878, „Convorbiri literare“ |
|
| Singurătate |
martie 1878, „Convorbiri literare“ |
|
| Departe sunt de tine... |
martie 1878, „Convorbiri literare“ |
A apărut fără titlu |
| Pajul Cupidon |
1 februarie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| O, rămâi |
1 februarie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| De câte ori, iubito... |
septembrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Atât de fragedă... |
septembrie 1879, „Convorbiri literare“. |
|
| Afară-i toamnă... |
octombrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Sunt ani la mijloc... |
octombrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Când însuși glasul... |
octombrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Freamăt de codru |
octombrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Revedere |
octombrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Despărțire |
octombrie 1879, „Convorbiri literare“ |
|
| Din 1880 |
| O, mamă... |
1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“ |
|
| Scrisoarea I |
1 februarie 1881, „Convorbiri literare“ |
|
| Scrisoarea II |
1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“ |
|
| Scrisoarea III |
1 mai 1881, „Convorbiri literare“ |
|
| Scrisoarea IV |
1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“ |
|
| Luceafărul |
aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice România jună“ |
|
| S-a dus amorul... |
24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18 |
|
| Când amintirile... |
15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20 |
|
| Adio |
5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33 |
|
| Doină |
1 iulie 1883, „Convorbiri literare“ |
|
| Pe lângă plopii fără soț... |
28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35 |
|
| Și dacă... |
13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46 |
|
| Criticilor mei |
1883/84 |
Poeziile au fost scrise începând cu anul 1876. |
| Mai am un singur dor |
1883/84, |
|
| Somnoroase păsărele... |
1883/84, |
|
| Veneția |
1883/84, |
|
| Iubind în taină... |
1883/84, |
|
| Trecut-au anii... |
1883/84, |
|
| Din Noaptea... |
12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7 |
|
| Sara pe deal |
1 iulie 1885, „Convorbiri literare“ |
|
| Scrisoarea V - Dalila |
1 ianuarie 1886, „Epoca“ |
|
| Nu mă înțelegi |
15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației studențești Unirea |
|
| La steaua |
25 octombrie 1886, „România liberă“ |
|
| De ce nu-mi vii |
februarie 1887, „Convorbiri literare“ |
|
| Kamadeva |
1 iulie 1887, „Convorbiri literare“ |
|
| Oricâte stele... |
1 februarie 1890, „Convorbiri literare“ |
|
| Albumul |
iulie 1892, „Convorbiri literare“ |
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Teatru și film
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în
1966
de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul
Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea
autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura
Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (
Biblioteca Academiei Române,
Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul
1986, revenit în
RSS Moldovenească, regizorul
Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune
Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.
Numismatică
- Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[16] Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad,
cu un tiraj de 2 milioane de monede. De remarcat că prenumele poetului
este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către
eminescologi.
Notafilie
- bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
- bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
- bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
- bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
Print
Trimite prin e-mail
